Dragoste de la prima până la ultima vedere…

Nu există dragoste la prima vedere, așa cum nu există dragoste neîntreruptă până la moarte. Dar, undeva pe la mijloc, există momente, prelungite voit, de dragoste fără de margini. Sau oare să fie dragoste de la prima până la ultima vedere?

Viața curge neîntrerupt. Frumoasă, anostă, liniștită sau zbuciumată, țesătura de păianjen a zilelor se întinde, mereu curioasă și nouă, răsărit după răsărit.

Viața lui, nu. Zorii unei noi zile pentru Valentin arată mai mult ca o revistă de lifestyle și sănătate, răsfoită de o sută de ori într-o sală de așteptare la o clinică sau un coafor. Nimic nou, dar nu tocmai neinteresant, nimic neapărat util, dar care merită știut, pentru atunci când vom avea nevoie de unguente pentru articulații și sejururi la balneare.

Valentin se trezește în fiecare zi la ora la care are chef, dar din acel moment încolo, totul intră într-o rutină bine stabilită. Spălat pe ochi și pe dinți, mâncat, fumat o țigară, plecat din casă la ora 13:00 fix, ajuns la Cafe Amaretto la ora 13:25 fix, așezat la una din mese, oricare (partea asta o lasă mereu pe mâna destinului, deși ar putea ține o masă rezervată permanent la aceeași oră), start lucru.

Valentin are 28 de ani, este web developer, lucrează de acasă pentru același client de 7 ani de zile, un om de afaceri din Marea Britanie care are câteva afaceri pe internet destul de bănoase încât să îl țină pe Valentin numai pentru el, cu absolut tot ce îi trebuie.

Valentin a început să lucreze pentru Mark imediat după ce a terminat facultatea. Ar fi putut să rămână în București, dar s-a gândit că ar fi mult mai interesant dacă și-ar găsi un scop înalt în viață pentru care să își pună banii la saltea, în loc să îi cheltuiască prin cafenele, pub-uri și weekend-uri la mare, mereu aceleași. Ce rost are?

Bistrița e orașul lui natal, așa că s-a întors aici cu tot cu scopul înalt al vieții sale.

Mai are 5 ani, așa a calculat, iar scopul său înalt va căpăta formă, carne și oase, lemn și metal: o minunată ambarcațiune cu care va putea călători oriunde va avea chef. Desigur, va continua să lucreze, dar, de atunci încolo, nu va mai fi de pe uscat. Viața lui pe pământ se va sfârși în aproape 5 ani, își spunea amuzat, când mai căsca ochii în gol în monitor, când codul curgea în fața ochilor lui fără nicio noimă, și, în adâncul lucrurilor, i se ivea, în schimb, noua lui viață: caldă, mlădioasă, fără oameni furnicând în jur.

Doar el, un câine pe care-l va adopta din Constanța, și multă muzică.

Lui Valentin nu-i prea plac oamenii din motivele așteptate: părinți neglijenți sau abuzivi, traume sentimentale, sau alte motive de așteptat. Prezența oamenilor nu îl irită in niciun fel. Pur și simplu, de cele mai multe ori, oamenii fie îl obosesc, fie îl adorm de plictiseală. Prin urmare, Valentin nu crede în dragoste, amor, căsnicie și alte povești. Pentru el, ambarcațiunea, hălăduitul leneș din port în port, aventura de a antrena un câine să reziste pe un vas mai mult de 50 la sută din viață, toate astea la un loc înglobează, în mintea lui, cea mai frumoasă fantezie pe care un om o poate avea. Gândul la viitor îi dă fiori de adolescent și, în asemenea clipe, se simte cel mai fericit om de pe Pământ. Asta până când nu va mai fi cel mai fericit om de pe Pământ, ci cel mai fericit de pe Mare!

Și așa se face, că într-o bună după-amiază, într-una din sesiunile lui de chicoteli interioare în fața ecranului, apare Mara.

Cine e Mara?

“Cine e tipa asta care se holbează de cine știe când la mine?” Vali tocmai s-a trezit din reverie, liniile de cod s-au reașternut pe ecran, și, până să apuce să se dumirească ce s-a întâmplat în acele câteva minute, îi apare obraznic în față o fată de maxim 25 de ani.

Stă chiar la masa de lângă, cu un cocktail uimitor de roz în față și se holbează fără pudoare la el. Mai are și un zâmbet straniu, total neobișnuit pentru o persoană așa tânără: ușor amuzat, ușor indulgent, puțin intrigat, curios de următoarea reacție a subiectului aflat sub observație.

Vali e stupefiat: “o puștoaică de 25 de ani, cu un cocktail nesuferit de roz în față, se uită la mine ca profa de desen dintr-a opta când mă străduiam să îi explic peisajul meu de iarnă cu Moș Crăciun care întinde cadouri către bătrânii din azil, și nu către copii.”

– Te ajut cu ceva?

– Mă cheamă Mara. Lucrez la bar. De fapt, lucram, până ieri. Eu ți-am făcut cafeaua în fiecare zi, am lucrat pe tura de dimineață de 5 ani încoace. Azi mi-am zis să fiu și eu o dată client aici, așa că mi-am făcut un cocktail, chiar dacă e ora două, și am venit să te văd mai bine la față. Clientul meu din fiecare zi. E cam departe barul, iar tu ești singura persoană căreia i-am făcut cafeaua în fiecare zi. Era și cazul să ne cunoaștem, acum că plec.

– Unde pleci?

– La facultate, în Milano. Mi-am strâns bani pentru colegiul de design vestimentar. Am 25 de ani deja, dar mi-am zis că merită să amân anii de studenție pentru ceea ce-mi doresc. E scopul meu absolut în viața asta, să zicem.

– Și ce faci după ce termini? Îți deschizi o casă de modă? Scuză-mă, chiar nu mă pricep deloc la fashion, trend-uri, mai știu eu ce…

– A, nu, stai liniștit! (râde) Nici chiar casă de modă, un atelier micuț, ceva, până îmi dau drumul. Deși cel mai mult vreau un atelier ambulant. Vreau să hălăduiesc din oraș în oraș, din capitală în capitală, și să creez câte o colecție cu specificul fiecărui loc…Hai că plec. Mi-a părut bine? (pauză, clipește rapid în așteptare)

– Valentin! (zise el dintr-o dată și răspicat, zbârnâind de pe scaun, ca un soldat la apel)

– Ok, Vali. Mult succes în viață!

– Mulțumesc, și ție la fel! Baftă la colegiu! Și la atelier!

Nici nu și-a dat seama că era ridicat cu totul de la masă, corpul lui pregătit în poziția de fugă romantică după aleasa inimii. Doar mintea i-a rămas puțin în urmă la faza asta…

“Ce naiba fac?”

S-a așezat  la loc, a stat câteva clipe cu mintea în gol.

“De ce naiba îmi trebuie mie câine pe vasul ăla?”

Așa că iese ca un glonte pe ușa Amaretto-ului, își lasă în urmă laptop, geantă, portofel, telefon, pe Mark sunându-l frenetic pe Skype. Nici nu știe în ce direcție s-o ia, dar zici că l-a așteptat. Mara era la 2 pași mai încolo de local, își nota ceva într-un carnețel.

– Mara! Hey! Când pleci spre Milano? Aș…avea și eu drum încolo, am chef să stau câteva zile într-un oraș nou. În plus, vreau să explorez puțin Italia, mai precis porturile…

– (zâmbește) Am avion mâine seară. Dacă mai prinzi bilet pe cursa mea, ne putem întâlni mâine după-masă aici. Mi-ar prinde bine compania cuiva, am mari emoții, deși nu prea vreau s-o recunosc.

– Ok, ne vedem mâine! Lasă-mi numărul tău de telefon.

– Îl ai. (zâmbește larg) L-ai avut în fiecare zi, de 5 ani încoace, sub șervețelul de la cafea. Ne vedem mâine!

5 ani mai târziu, Vali nu se află la cârma ambarcațiunii de vis, nu călătorește din oraș în oraș și nu prospectează noi porturi. Dar are un câine, cam prost dresat, dar delicios de amuzant . Și un copil pe nume Filip.

Și o soție pe nume Mara.

 

Iar povestea lor continuă și acum… printr-o bijuterie ce-i leagă. Aceasta poartă miracolul iubirii, poartă povestea scrisă, dar și pe cea nescrisă, din sufletele lor…

Safirelli