Basmul din satul bunicilor
Știm tot ce se poate ști despre poveștile de iubire? Mai mult sau mai puțin, dar ce e cel mai important în legătură cu ele e că indiferent unde și când s-ar poziționa în spațiu și timp, dragostea face inimaginabilul să devină posibil.
Octavian si Carmen se știu încă de mici. Ea era din Bistrița, dar își petrecea fiecare vacanța de vară la bunici, în nordul Moldovei, acolo unde crescuse mama ei și unde îi mai rămăsese o bunică si unde se juca toată ziua cu Octav, nepotul vecinilor, un puștan din București cu parinți extrem de ocupați.
Se spune că adolescența trece repede atunci când ești îndrăgostit, dar la vremea aceea, pentru ei iubirea dura trei luni pe an și niciunul dintre ei n-ar fi recunoscut că s-a îndrăgostit.
Și-au dat seama că ceva le lipsește abia atunci când au crescut îndeajuns de mult încât să nu mai fie trimiși la bunici. Brusc, verile deveniseră insuportabile, iar sărbătorile de Crăciun mai fade. S-au regăsit întâmplător tot în satul bunicilor, dar acum aveau telefoane mobile și înțelegeau mai bine treaba cu atracția.
Prima dată a vizitat-o în clasa a XII-a. Părinților le-a spus că merge-n excursie cu colegii. Și-au dat întâlnire la Cafeneaua Bulevard, iar lui i-a luat o jumătate de oră să găsească locul. A fost, probabil, cel mai important ceai din viețile lor. Au petrecut ore în șir la acea masă și parcă nu se mai săturau unul de altul.
Oricât de mult s-ar fi bucurat în copilărie de timpul petrecut împreună, niciunul dintre ei nu și-ar fi imaginat ce-ar fi avut să devină celălalt în timp. Erau fascinați să se-asculte și se întrebau de unde vine acea senzație și de ce nimeni până atunci nu reușise să le stârnească goluri în stomac și furnicături prin tot corpul.
Dacă-l întrebi pe el, dragostea s-a întâmplat la prima vedere, încă de când a văzut-o coborând din mașina alor ei, mică și blondă, cu ochii umflați de plâns și țipând că ar vrea să se întoarcă acasă. Carmen s-a indragostit mult mai târziu, abia după ce Tavi s-a urcat în ultimul tren din acea zi. Ține minte și-acum că picioarele i se înmuiaseră de emoție și că începu să-i fie dor imediat ce locomotiva s-a pus în mișcare, trăgând leneșă după ea și vagoanele. Pe-atunci nu știa că la numai trei ani distanță, același bărbat urma să coboare din același tren, cărând cu el bagaje cât pentru o vreme îndelungată. Sau o viață întreagă.