fcb poveste 3

Agitată și ușor aiurită, Adela își grăbea pașii ei micuți în parcul municipal, strâmbând puțin din buze și lăsând impresia că azi îi este greu să iasă din lumea ei. Purta noua ei rochie lungă, vaporoasă și atât de înflorată, parcă în ciuda tuturor florilor de mai. Și din spate, mergând cu pași lejeri, el o ajunge și îi trece mâna prin părul ei lung și moale.

Adela se cunoștea cu Petru încă din primii ani de viață. Locuiau în același bloc, ea la trei, iar el la etajul 7. Părinții lor obișnuiau să-i lase mult timp împreună, puneau de o cafea și îi uitau pe după canapea sau pe sub scaune acolo unde ea ascundea animăluțele din plastic. Mult timp, jucăriile le-au fost ba motiv de bucurie, ba de ceartă și de bătaie pătimașă ca între doi copii încăpățânați. În orice caz,  a doua zi îi găsea din nou împreună împrăștiind jucăriile toate pe covor. Când ieșeau la joacă afară, Petru era ocrotitorul Adelei, nu degeaba era cu 3 ani mai mare decât ea. Uneori, Adela i se mai plângea că băieții de la scara vecină nu o lasă în pace, iar el o tachina tocmai atunci:

-Așa pățești de fiecare dată când ieși afară cu fusta asta roșie și scurtă! Și-așa îți trebuie.

Dar tot el o apără și-o plimba prin parc, o urmărea cum mănâncă pofticiosă o acadea și intrau în casa când părinții deja se încălțau să iasă în căutarea lor.

Ca un puf de păpădie pe care vrei să-l prinzi și să-l pui în sân pentru noroc, dar tot îți scapă din mâini, ca să-l vezi mai apoi jos, în praf, așa a trecut și copilăria lor frumoasă și scurtă. Vreme de mulți ani, Petru credea că s-a ales praful și de prietenia lui sincera și curată cu Adela. La etajul trei, acum stătea altă familie care nu i-a stârnit interesul. Și viața lui continua în ritm nepăsător, frângându-și zilele între ore la școală, fotbal cu băieții, uneori, când nu era nici cald tare nici frig, se plimba cu bicicleta în parc și atunci își aducea aminte de Adela lui.

Era deja la facultate, în anul III, și într-o zi de octombrie, o zi cam palidă și care nu prevestea nimic năucitor, ajuns acasă, Petru o găsește în bucătărie pe Adela vorbind pe nerăsuflate cu mama lui.

Tulburat, surprins, cu ochii mari. Bucuroasă, zâmbitoare, un pic vicleană.

-Chiar reacția asta mă așteptam să o ai! Dar acum revino-ți! Nu am prea mult timp la dispoziție. Pune-ți o cămașă și scoate-mă la un ceai cu lapte.

Au mers în cafeneaua Boemia, ea încercând să înregistreze în irișii ochilor noua Bistrița, noul Petru, șervețelele de pe masă, lingurița argintie, plicul de ceai. El era și mai tulburat, îi plăcea parfumul ei, bluza cu volănașe de un roz prăfuit, îi plăcea Adela. Era trist, Adela nu avea prea mult timp la dispoziție, știa că o să-i scape din nou sau poate că trebuia să o lase să-i scape din nou.

I-a povestit cum tatăl ei a fost atras de un oraș mai mare, și-a găsit un loc de muncă mai bun, iar ea a trebuit să-și urmeze părinții. Acum urma să intre la facultate, era emoționată cumva, dorea mai mult, mai mult din orașe, din oameni, din prietenii. Și-au vorbit mult, se înțelegeau parcă și mai bine ca în copilărie, râdeau acum la glume de oameni mari și din nou parcul era singurul martor care părea că înțelege cu adevărat ce se întâmplă între ei, cu ei.

Nu l-a lăsat să o viziteze, spunea că vrea să știe cum e viața pe cont propriu, să se descurce singură la facultate și în viață fără ocrotitorul ei din copilărie. Măcar așa de probă. Dar i-a promis că va mai veni, că o să-l caute fără îndoială, că nu trebuie să se vadă prea des pentru a se menține prietenia.

După doi ani, agitată și ușor aiurită, Adela își grăbea pașii ei micuți în parcul municipal, strâmbând puțin din buze și lăsând impresia că azi îi este greu să iasă din lumea ei. Purta noua ei rochie lungă, vaporoasă și atât de înflorată, parcă în ciuda tuturor florilor de mai. Și din spate, mergând cu pași lejeri, el o ajunge și îi trece mâna prin părul ei lung și moale.

Era un pic încercănată, dar un fir de speranță sau poate de încredere, îi lumina chipul. I-a cuprins ambele mâini și l-a întrebat cu un pic de chef:

-N-ai vrea să mă plimbi din nou și să-mi zici de ce m-ai așteptat? Și când ai știut că vrei sa fii cu mine? Acum știu mai multe, înțeleg mai multe. Numai spune-mi!

-Mi-erai dragă cât am fost mici. Parcă așa trebuia să fie copilăria mea, neaparat cu tine. Și-apoi când te-am găsit în bucătăria mea, mi se părea că te-am lăsat prea mult timp singură.  Tu atât de frumoasă, cu gesturi fine de cochetărie, trecându-ți degetele prin păr, jucându-te cu cerceii tai mici, atunci am știut că te iubesc…

Câțiva ani mai târziu, pe bulevardul larg, doi tineri se plimbă distrați, purtați de vântul domol al serilor de mai. Pe degetul ei un inel alungă intunericul ce se lasă ușor peste oraș, în timp ce rochia ei înflorată poartă parcă amintirea florilor de mai.

Continua povestea în stilul tău pe pagina de Facebook și poți câștiga însemne de iubire

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *