20 de metri parcurși în 4 ani…
Nu-și dorea decât să ajungă la mare și habar n-avea că urma să-și cunoască destinul. În definitiv, nu ai nevoie de mai mult de șapte zile să-nveți totul despre dragoste, prietenie, teamă și fericire.
Se întâmpla în perioada în care vacanța la mare nu presupunea calcule bine stabilite, rezervări la hotel și creme cu factor de protecție ridicat. Andrei avea 18 ani, un rucsac cu două rânduri de haine, doi prieteni buni și un walkman primit cadou de la părinți, în aceeași zi în care i-au aflat rezultatele de la bac. Urma să se întoarcă peste o săptămână, pentru diplome, semnături și pregătiri de admitere. În rest, aproape nimic nu mai conta. Nu-și dorea decât să ajungă la mare și habar n-avea că urma să-și cunoască destinul. În definitiv, nu ai nevoie de mai mult de șapte zile să-nveți totul despre dragoste, prietenie, teamă și fericire.
S-a urcat în tren pentru prima dată în viața lui, cu un așa entuziasm, poftă de viață și libertate. George și Cătălin, i-au fost prietenii de drum și de călătorie minunată. Fără bagaje, fără bilete, parcă o călătorie către imensul necunoscut al vieții. Toți călătorii i-au observat: plini de viață, tineri, visători. Deja nu mai conta de unde veneau și când urmau să se întoarcă.
În primele trei zile Andrei a avut timp să experimenteze magia răsăriturilor și distracția din jurul focului de tabără, dar și insolația și deshidratarea. Nu s-ar fi întors acasă, dar nici nu-i mai ardea de bere și dans. Era o seară nu foarte călduroasă de luni. Se îndepărtase de grup și explora plaja de unul singur, purtând în suflet o nevoie greu de explicat. Și-ar fi dorit sa se teleporteze acasă pentru câteva minute, dar n-ar fi fost dispus să renunțe acum la ultimele două zile de soare, prieteni, apă sărată și distracție la malul mării.
Gândurile i-au fost întrerupte însă de o figură cunoscută. Era acel ,,acasă’’ de care îi era puțin cam dor, doar că semăna foarte mult cu o puștoaică din Liviu Rebreanu pe care n-o văzuse nici măcar pe la majoratele colegilor mai puțin populari în liceu.
-Andrei!
S-ar fi bucurat s-o salute, dar fetița aceasta subțire și brunețică nu reprezentase niciodată un element atât de important în viața lui încât să-i rețină numele. A ezitat, sperând să-și amintească măcar un alt moment în care au avut ocazia să schimbe vreo vorbă, dar n-a mai fost în stare decât să rostească un ,,bună’’ timid, rămânând aproape paralizat în fața ei.
Într-adevăr, Cristina nu era o tipă foarte sociabilă. Sora ei o adusese la mare tot cu ocazia fericitului eveniment al promovării bacalaureatului cu note excelente.
Cei doi și-au petrecut noaptea pe plajă, discutând vrute și nevrute. Niciunul dintre ei nu înțelegea cum a fost posibil să fi fost în același liceu timp de patru ani. El să stea zi de zi la câțiva zeci de metri distanță de ea și să se cunoască abia aici și acum, la multe sute de km de Bistrița.
Răsăritul i-a amintit Cristinei că nu-și pregătise încă bagajele pentru plecare. S-a ridicat brusc, i-a mulțumit pentru compania plăcută și s-a pornit către hotel. Andrei n-a rezistat decât două minute. Încercând s-o prindă din urmă, dădu nas în nas cu băieții, care-l căutaseră toată noaptea și care erau fericiți șă-și găsească prietenul bine-merci, explorând plaja. O pierduse și nici măcar nu știa ce șanse ar mai fi existat s-o mai vadă. Și-a spus că orașul nu e foarte mare și a încercat să se consoleze cu această idee, dar noaptea următoare n-a reprezentat decât un lung șir de ore nedormite, de întrebări fără răspuns, de speranțe și planuri.
Dis de dimineață, Andrei și-a luat rucsacul și fără să-i mai aștepte pe băieți, a plecat spre casă nespunând nimănui. Drumul înapoi i s-a părut și mai lung, iar întoarcerea nu a însemnat reîntâlnirea cu Cristina.
S-a chinuit câteva zile să dea de ea, a făcut rost de un număr de telefon și fără să ezite, a sunat-o…
Iar povestea lor continuă și acum… printr-o bijuterie ce-i leagă. Aceasta poartă miracolul iubirii, poartă povestea scrisă, dar și pe cea nescrisă, din sufletele lor…