Dragobete

Pe 24 februarie, românii celebrează Dragobetele, o sărbătoare tradițională a dragostei și a naturii, cu rădăcini încă din vremea dacilor. Sărbătoarea Dragobetelui beneficiază de o simbolistică îmbelșugată pentru că marchează începutul și sfârșitul.  Din acest motiv, Dragobete mai poartă numele de „Cap de primăvară” deoarece ziua de 24 februarie marchează renașterea naturii și venirea primăverii după o iarnă grea. Tot în această zi, se spune că începe sezonul de împerechere, iar păsările se logodesc și încep să-și construiască cuiburi.

Urmărind îndeaproape firul legendelor, aflăm că Dragobete este un personaj mitologic în tradiția populară românească. Pe plaiurile mioritice, el este asociat cu zeul tânăr al Panteonului autohton și este asemănat cu zeul dragostei în mitologia romană – Cupidon, dar și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă. În alte tradiții străvechi, Dragobete mai este numit Năvalnic sau  Logodnicul Păsărilor pentru că se consideră că acest fecior puternic, chipeș, cu sângele ce-i clocotește în vene, organiza în cer nunta tuturor animalelor și păsărilor la început de primăvară. Mai există o legendă care spune că Maica Domnului l-a transformat pe Dragobete în planta Năvalnic pentru că acesta a încercat să-i încurce cărările.

Dacă e să fim fideli miturilor, aflăm că Dragobete este nimeni altul decât fiul babei Dochia, bătrâna cu ale ei cojoace care îndeamnă primăvara să-și intre in drepturi. Acest flăcău al babei Dochia, un foarte frumos nemuritor, o partea omenească și o parte îngerească, cucerea toate fetele care-i ieșeau în cale și le fura câte o sărutare. Tocmai de aceea, Dragobete este simbolul cel mai complex al dragostei autohtone.

În anumite regiuni ale țării, ajunul Dragobetelui se aseamănă cu noaptea de Bobotează. Fetele tinere, curioase să își afle ursitul și ce le hărăzește soarta, își pun sub pernă, înainte de culcare, busuioc sfințit, având credința că Dragobete le va ajuta să găsească iubirea adevărată. Tot de cu seară, fetele mari strângeau ultimele petice de zăpadă, numite „zăpada zânelor”, iar cu apa magică topită din omăt se spălau pe față și pe păr pentru a fi mai frumoase și mai drăgăstoase. De mai rămânea un pic, această apă născută din surâsul zânelor, era folosită pentru diferite descântece de dragoste.

Aflăm astfel că Dragobete era un zeu al iubirii, un protector al îndrăgostiților, dar și un zeu al veseliei și bunei – dispoziții. Până mai odinioară, de Dragobete, se putea auzi la sate în toiul petrecerilor zicala „Dragobetele sărută fetele”.

E bine ca de Dragobete bărbații să evite cearta și gâlceava cu femeile, altfel nu le va merge bine tot anul. De Dragobete, trebuie să iubim cu patimă și să nu plângem pentru că lacrimile ne vor aduce supărări și necazuri și în lunile următoare. Deși Dragobetele corespunde calendaristic cu sărbătoarea Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul, ne este permis să dereticăm prin casă deoarece curățenia ne va aduce spor și prosperitate.

Și pentru că dragostea este năvalnică precum acest personaj mitologic pe al său nume, Dragobete, ziua de 24 februarie ne avertizează prietenește și în privința sfârșitului desfătărilor lumești, mai cu seamă pentru că începe Postul Sfânt al Paștelui.